vineri, octombrie 22

Brexit pe muzica lui Beethoven şi Sibelius la Enescu 2021 | Alexandru Pătraşcu


într-o joi, 9 Septembrie, la Ateneul Român
Ravel: Suita Mama mea, Gâsca
Enescu: Capriciul român pentru vioară şi orchestră
Beethoven: Simfonia nr. 5 în do minor op. 67
Orchestra Filarmonicii Regale din Londra
Dmitri Sitkovetski – vioară
Vasili Petrenko – dirijor

Britanicii nu s-au încurcat să caute interiorizarea şi au livrat o versiune aproape extrovertită, de o claritate instrumentală deosebită, dirijorul fiind foarte atent la balansul partidelor, cu un rezultat impresionant în special în Le jardin féerique, ultima parte a suitei, de o fineţe rapid construită.

A venit rândul, apoi, unei lucrări de Enescu destul de inedită. Capriciul român pentru vioară şi orchestră, o compoziţie fragmentară din 1925 lucrată până în 1949, din care doar prima parte e finalizată, completată substanţial, în celelalte trei, de Cornel Ţăranu şi prezentată în primă audiţie în 1997, nefiind reluată frecvent de vreun violonist român în sălile de concert de pe la noi. Dmitri Sitkovetski a fost replica masculină a Patriciei Kopatchinskaya din ziua precendentă, jucând un rol, cel al unui lăutar, şi abordând cu naturaleţe o partitură în care vioara cântă fals în dese locuri, alături de acompaniamentul academic al orchestrei, spre un efect cinematic. Levantul şi Occidentul se întâlnesc în această lucrare într-o combinaţie ingenioasă şi violonistul rus s-a simţit foarte acasă în acest univers. Unul în care virtuozitatea legendară a lui Barbu Lăutaru reproducând după ureche o improvizaţie a lui Franz Liszt spre uimirea acestuia din urmă, alternează cu secvenţe componistice educate, totul într-o atmosferă orientală vecină cu Jordi Savall şi „scandalosul” său Bal-kan de la Ateneu, de la Enescu 2017. Sitkovetski, un artist invitat constant al Festivalului încă din 2003, i-a dedicat encore-ul (Sarabanda din Partita de Bach) lui Mihai Constantinescu, confirmând muzical amurgul unei epoci cu un viitor incert. Aşa cum scriam şi ieri, nu ştim cum va arăta bienala Enescu de peste doi ani, în caz că o vom mai avea.

Vasili Petrenko s-a despărţit de publicul de la Ateneu cu Simfonia destinului. O viziune iconoclastă, distanţată evident de Fürtwangler, Bernstein, Karajan sau Kleiber. A fost o simfonie compactă, cu o primă parte dominată de un simţ al urgenţei la limita grabei, cu tema principală reluată foarte rapid. Cu asemenea tempi, la o orchestră mare, efectul a fost spectaculos. Prin contrast, chiar dacă tot destul de rapid redată, partea a doua a fost…

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.



Source link

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *