– Ai fost prezent la festivalul TIFF de la Cluj, cu un film documentar: „Granița morții”. Mai interesează pe cineva acest gen de film într-o lume bombardată de știri difuzate în presa scrisă, la televizor și pe internet?
–
După
cum s-a văzut
la cele două
proiecții
de la Cluj, se pare că
da, sunt mulți
oameni interesați
de filme documentare. Sincer, și
pentru mine a fost o surpriză
extrem de plăcută
să
văd
sala plină
de oameni, în vreme ce în oraș,
exact la aceeași
oră,
erau alte proiecții,
cu filme artistice europene… Iar surpriza mea a fost și
mai mare, atunci când am văzut
că
pe lângă
intelectuali români și
străini,
spectatori la filmul meu erau și
mulți
tineri, majoritatea până
în 30 de ani. Îi priveam cu coada ochiului cum stăteau
nemișcați,
consternați,
cumva, de toate acele povești
dureroase cuprinse în film. Pentru ei, erau povești
dintr-o pagină
de istorie despre care nu știau
mai nimic. De aceea, la sesiunea de întrebări
și
răspunsuri
de la sfârșitul
filmului, nu m-au cruțat
deloc, au vrut să
afle de la mine tot ce se poate despre acest capitol sumbru al
trecutului nostru. Iar la final, a venit la mine o fată
de 23 de ani, care mi-a mulțumit
că
i-am deschis ochii asupra unui trecut despre care nu știa
nimic. Iată,
așadar,
că
știrile
și
internetul nu fac nici pe departe concurență
acestui gen de film documentar.
„O
lecție
deschisă
pentru tinerii de azi”
– Care e povestea documentarului tău și cui se adresează? Are un mesaj special?
–
„Granița
Morții”
este un film-mărturie
despre fenomenul trecerii ilegale a frontierei în epoca
ceaușistă.
Sunt poveștile
unor oameni care au ales să
fugă
din țară,
riscându-și
viața
pentru libertate, într-o epocă
marcată
de frică,
minciună
și
teroare. Oameni prinși
și
bătuți,
umiliți,
torturați,
pentru groaznica îndrăzneală
de a comite ceea ce comuniștii
numeau „infracțiune
împotriva statului”. Am gândit filmul meu ca pe o lecție
deschisă
pentru tinerii de azi, pentru care libertatea e un concept
banal, care nu spune mai nimic. Ei pot călători
astăzi
în toată
Europa, fără
niciun fel de probleme, și
le este aproape imposibil să
înțeleagă
că
a existat o perioadă
neagră
în istoria noastră
recentă,
în care doar îndrăzneala
de a visa la plecarea în occident era aspru pedepsită.
Apoi, un capitol important al documentarului îl constituie
povestea cutremurătoare
a frontieriștilor
găsiți
morți,
împușcați
sau înecați,
pe malul sârbesc al Dunării,
pe care autoritățile
române refuzau să
îi recunoască.
Așa
s-a întâmplat ca sute de români să
fie îngropați
în cimitirele de prin satele din Serbia. Fără
slujbă,
fără
lumânare, doar cu o cruce la căpătâi.
Am filmat acolo, sunt imagini și
mărturii
halucinante ale localnicilor.
În
final, concluzia ar fi că
toată
această
filă
neagră
de istorie nu trebuie ștearsă
din memoria colectivă.
Așa
cum se știe,
uitarea poate duce la repetarea unor greșeli,
mai cu seamă
într-o lume tot mai fragilă
și
în vremuri tot mai tulburi, așa
cum sunt și
cele de azi.
„Lumea
a obosit de atâta zgomot. Se întoarce la lucruri simple”
– Crezi că mai interesează pe cineva suferințele anilor comuniști? Lumea merge înainte cu o viteză amețitoare…
–
Da, cred că
încă
mai interesează.
Cred că
s-a ajuns la o saturație,
oamenii au obosit de-atâta „zgomot”, de atâta prezent și
fast găunos.
Oamenii se întorc la lucruri simple și
încep să
caute profunzimile și
adevărurile
mai puțin
evidente ale lucrurilor. Suferințele
acestea sunt încă
ale părinților
multora dintre cei de 35 – 40 de ani de azi. O astfel de fată,
ai cărei
părinți
au fugit în Germania, în ‘87, a venit la mine după
una din proiecții,
să-mi
spună
că
filmul meu o ajută
uriaș
de mult să
le explice prietenilor ei de ce a crescut ea cu bunicii și
nu a știut
nimic de părinții
ei vreme de trei ani și
jumătate,
timp în care se aflau prin lagărele
de refugiați
din occident, așteptând
ca una din țările
din vest să
le acorde statutul de rezidenți.
Cred
că
dacă
aș
deschide o pagină
de internet pe marginea filmului, ar curge mii de mărturii
ale acelor frontieriști
pe care eu nu i-am aflat. Conform datelor furnizate după
revoluție
de procuratura română,
numai în anul 1989 au fost înregistrate aproape 50.000 de tentative
de trecere a frontierei. Ia gândește-te,
dacă
asta e cifra dintr-un singur an și
punem cap la cap toți
anii dintre 1948 și
1989, despre ce cifre vorbim?! Cât despre numărul
celor omorâți
sau dispăruți,
e clar că
așa
ceva nu se va ști
niciodată.
În plus, dacă
privim chiar și
în treacăt
la cei 31 de ani scurși
de la căderea
regimului comunist, vedem că
nimic din toate atrocitățile
întâmplate atunci nu a fost oficial recunoscut de către
statul român, la fel cum nici victimele acestor atrocități
nu au fost reabilitate, frontieriștii
de atunci fiind și
astăzi
stigmatizați
cu același
statut umilitor de foști
condamnați
de drept comun.
„Când
am întors capul, cinematograful era plin”
– Cum ți-a fost primit filmul la TIFF? Ți-a plăcut atmosfera festivalului? Dar Clujul, orașul cel mai lăudat în ultimul timp?
–
Am fost plăcut
surprins și
m-am bucurat de prezența
Irinei Margareta Nistor, care a vorbit tare frumos despre filmul
meu, la finalul proiecției
din prima seară.
M-a onorat, de asemenea, prezența
cinefililor străini
prezenți
la TIFF, care au avut curiozitatea să
vadă
„Granița
Morții”
și
care m-au așteptat
la ieșirea
din sala de cinema să
mă
felicite. Am stat în primul rând, iar la sfârșitul
filmului, am întors capul temător,
cu gândul că
poate nu au mai rămas
spectatori în sală…
Când colo, oamenii încremeniseră
în scaune, pentru ca la aprinderea luminilor să
izbucnească
în ropot de aplauze. M-a emoționat
uriaș
reacția
lor, ce să
zic, a fost dovada palpabilă
a faptului că
am făcut
ce trebuie cu acest film.
În
ce privește
Clujul, e un oraș
fabulos. Nu mă
săturam
să
sorb efervescența
străzilor
din jurul festivalului. Până
și
mâncarea avea alt gust, între atâtea limbi vorbite la mese. Iar
bucuria mi-a fost întregită
în dimineața
dinaintea plecării,
când am fost invitat la un post de radio, să
vorbesc despre film. De acolo, de sus, de la etajul al XII-lea, unde
era studioul și
de unde se vedea aproape tot Clujul prin ferestrele uriașe,
am simțit
că
vorbesc direct cu orașul,
cum să
spun…?!, că-l
cuprind și-i
fac o plecăciune
de mulțumire,
pentru toată
bucuria pe care mi-a adus-o odată
cu invitația
la TIFF, la ediția
aniversară
de 20 de ani.
„Reportajul
a ajuns în ziua de azi un rege
pribeag, tot mai singur și izolat”
– Cătălin, lumea te cunoaște ca scriitor. Când colo, profesia ta de bază e reporter la TVR, un gen al presei care a cam murit. De ce?
–
Eu nu mă
consider nici pe departe un scriitor. Sunt doar jurnalist, un autor
de reportaj. Iar cele două
profesii ale mele, cea de jurnalist și
cea de regizor se împacă
cum nu se poate mai bine. Și
cred că
am mai spus asta: la primul meu film de ficțiune,
Umilință,
experiența
jurnalistică
m-a ajutat enorm în scrierea scenariului. La „Granița
Morții”,
această
împletire a meseriilor e încă
și
mai evidentă,
dat fiind că
documentarul este un gen cu precădere
jurnalistic.
– Care crezi că e menirea reportajului în ziua de azi? Mai este el „regele presei”? Mai are loc în avalanșa informațională de pe internet?
– Of!
Ăsta
e un subiect tare dureros. Din păcate,
reportajul a ajuns în ziua de azi un rege pribeag, tot mai singur și
izolat. Din presa noastră,
tot mai mult ocupată
cu politicul și
cu vedetele zilei, lipsesc aproape cu desăvârșire
povestea, emoția,
viața.
Adică,
tot ceea ce ar putea să
ne lumineze mintea și
să
ne mângâie sufletul. Iar asta n-o poate face decât reportajul.
Majoritatea patronilor de presă
din România nu mai creditează,
de mult, acest stil jurnalistic. Ba dimpotrivă,
le-ar încurca interesele. Și
asta, pentru că
niciodată
un reportaj bine făcut
nu poate să
concureze cu avantajele unui comentariu care să
manipuleze în direcția
dorită.
Cine spune că
lumea nu mai vrea să
citească
ori să
vizioneze reportaje bate câmpii. Iar dovada cea mai palpabilă
e numărul
mare de cititori ai paginilor de reportaj din Formula AS.
Oamenii sunt dornici să
vadă
și
să
înțeleagă
ce se află
în adâncul lucrurilor, să
descopere personaje, eroi și
destine. S-au săturat
de cifrele pandemiei, de certurile stupide între diferite
tabere, de mahalaua de pe internet.
– La ce lucrezi în prezent? La ce visezi?
– În
timp ce eram la Cluj, de parcă
nu eram deja de-ajuns de răsfățat,
am primit de la producătorul
meu vestea că
am câștigat
finanțare
de la CNC, pentru un nou proiect cinematografic, pe
care l-am numit generic „Mor satele”. Așa
că
într-acolo privesc acum, înspre satul românesc, unde urmează
să
fac câteva cercetări
și
prospecții
pentru următorul
meu film documentar. Până
atunci, însă,
mai am de umblat la câteva festivaluri, unde a fost selecționat
„Granița
Morții”.
