marți, mai 24

Speranţa străzii – 22.09.2021 | BURSA.RO


Cornel Codiţă

Pe măsură ce temperatura din termometrele meteorologilor coboară, cîte puţin cu fiecare zi de toamnă, temperatura socială a României creşte. Iar motivele sunt de data aceasta serioase.

Pentru cei mai mulţi, politica începe, dar se şi termină la pragul nevoilor zilnice, bazale. Pîinea cea de toate zilele, pentru tine şi ai tăi, adăpostul de deasupra capului şi speranţa minimală că ziua de mîine, chiar dacă nu va fi neapărat mai bună decît cea de azi, măcar nu va fi dramatic mai rea. Belele curg oricum, doar să nu ne treacă apa dincolo de linia nărilor. Să mai putem respira, oleacă. Să nu fugă pămîntul de sub picioare, să nu ne tragă nămolul la fund dintr-o dată. În rest, pentru cei mai mulţi, politica nu este decît o formă de circ, bună de privit la televizor şi discutat aprins, eventual, în Poiana lui Iocan. Mai nou, adică de vreo treizeci de ani, parte din politică pentru cetăţeanul nostru de rînd mai este şi votul. Ziua aceea în care omul se duce să pună în urnă un bilet fără să aibă nici cea mai mică posibilitate de reprezentare a consecinţelor care rezultă dacă, pe biletul lui, a pus ştampila în dreapta, în stînga, sus sau jos. El zice că şi-a făcut datoria, îşi mai varsă un foc, mai pune ceva untdelemn în candela speranţei şi cu asta adio şi-un praz verde. Urmează alţi patru ani în care politica „cea mare” este pentru alţii. Pentru cei cu stare şi dare de mînă, pentru cei care învîrtesc şi se învîrtesc în funcţiile şi jilţurile administrative ale statului, pentru cei care au pîinea şi cuţitul, pentru cei care întorc banii cu lopata, fără să se mai uite dacă sunt albi ori negri, fără să le pese dacă miros urît sau nu. Ei bine, după doi ani de eforturi îndrăcite ale ăstora care fac la noi „politica mare”, conexiunea dintre omul de rînd şi politică s-a refăcut. Ăstuia, adică omului de rînd, îi ajunse din nou sula în coaste, sau, dacă preferaţi, cuţitul la os. Dar nu aşa….la figurat. Nu, la modul cel mai propriu. Cetăţeanul pentru care politica era mai mult o lungă pauză între două sesiuni de deplasări festive la urne, simte că se sufocă. Mai rău încă, i se face negru în faţa ochilor, se loveşte fără speranţă cu capul de un zid tare şi inert, dincolo de care nici măcar speranţele lui nu mai pot răzbate.

În acest tip de situaţie nu există decît două soluţii comportamentale premodulate: resemnarea definitivă însoţită de supunere oarbă şi revolta. Foarte probabil, cei ce stau cocoţaţi la noi în scaunele puterii, în aceşti din urmă doi ani, nu au planificat evoluţia situaţiei politice generale. Au avut cu totul alte priorităţi. De cum s-au văzut la caşcaval, au început să taie, după cum i-a tăiat capul, după care au început să se certe între ei, pentru felia pe care nu au primit-o sau pe care o înhăţase mai înainte celălalt. Toate ar fi rămas fără consecinţe în planul politic la care evoluează cetăţeanul nostru de rînd, dacă nu ar fi fost povestea covid. Dintr-un amestec toxic de prostie, tradusă într-o totală inadecvare a răspunsului instituţional la riscurile şi ameninţările epidemiologice create de covid, din fudulie autoritaristă, lipsă crască de ştiinţă a comunicării publice şi spaimă de ceea ce ar putea fi mai rău, autorităţile din România au transformat aceşti din urmă doi ani din viaţa cetăţeanului, pe care îl năpăstuiesc şi de pe urma căruia trăiesc în huzur, într-un coşmar kafkian. Or, se ştie, românii nu l-au avut la inimă niciodată pe Kafka. În epoca „culturală” a României, abia dacă l-au citit cîţiva. Azi, nici atît. Lumea aceasta care are în miezul ei ruptura iraţională, totală şi de neacoperit dintre „cei de la Castel”, autorităţile de toate şi de orice fel şi „restul lumii”, cei cărora nu le este permis nici măcar să ajungă pînă la poarta lui, opresiunea total arbitrară şi fără nici o limită exercitată de „Castel” asupra „Lumii de jos”, lipsa oricărei finalităţi raţionale a relaţiilor dezvoltate şi întreţinute de cele două părţi este exact ceea ce se întîmplă în România de doi ani încoace, sub umbrela străvezie a scuzei că autorităţile se străduiesc din răsputeri să împiedice un dezastru pandemic în România. Ei bine, această umbrelă s-a făcut ferfeniţă, într-atît încît nimeni nu mai crede azi că ceea ce fac autorităţile are ceva de a face cu punerea la adăpost a populaţiei, ori salvgardarea stării publice de sănătate, ori stăvilirea „marelui cataclism”, ci doar cu afacerile grase ale guvernării şi beţia de putere a celor care exercită funcţii de autoritate în stat. Omul nostru de rînd ar fi trecut şi astea cu vederea, dacă nu l-ar fi lovit din senin, ca o năprasnică măciucă, costurile traiului zilnic, aruncate în aer de preţurile de la energie şi gaze. Apa a trecut deja mult peste cap, nu doar peste linia nărilor. Pămîntul fuge de sub picioare şi spaima, la propriu, devine noua epidemie care se lăţeşte peste România omului de rînd, mult mai repede decît variantele epsilon, gama şi delta ale covidului. Revolta din stradă este deja un eveniment predictibil. Şi vom avea o toamnă încărcată a politicii care leagă furtunos pe „omul de jos” cu „omul de sus”. Unora le pare soluţia ultimă şi deplin regulatorie a disfuncţionalităţilor guvernării, în orice caz rezolutivă, altora le pare un fel de pandantiv care dă farmec democraţiei, altora un exerciţiu vizibil al confruntărilor invizibile din subteranele puterii. Ce poate spera România de la o toamnă a revoltelor de stradă? Restructurarea agendei puterii actuale? Restructurarea comportamentului celor care au răspunderea guvernării? Restructurarea compoziţiei politice a puterii, fie direct sub presiunea străzii, fie prin alegeri forţate de presiunea străzii? O recădere dramatică în autoritarism primitiv…Legea Marţială e oricum în vîrful pixului? O perioadă fie şi foarte scurtă de „Haos revoluţionar” capabilă să dizolve actuale instituţii, reguli şi structuri de putere şi să deschidă calea unei noi întemeieri democratice a României? Sau, pur şi simplu, o eşapare a „nervilor de toamnă” ai unei populaţii exasperate care se va întoarce în case de îndată ce gerul iernii va muşca din pietrele străzilor de pe la noi? Ce mai are a face cu revoltele stradale democraţia post-modernă, această spoială de guvernare în numele şi pentru popor care abia dacă mai ascunde tentaculele modelului totalitar-tehnologic care cîştigă agresiv teren în toate societăţile lumii de azi?



Source link

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.