duminică, noiembrie 28

SPECIAL. Viața fabuloasă a unei muziciene care i-a cunoscut pe George Enescu și Sergiu Comissiona. Florica Avramescu, prima femeie dirijor din România. FOTO


Florica Avramescu s-a născut pe 15 februarie 1925, în București într-o familie cu opt frați, fete și băieți, în condițiile în care câte o parte, patru și patru, au avut mame diferite. După cum avea să se întâmple peste timp, unii dintre ei, printre care și fetița, pe atunci, micuța și delicata Florica, aveau să ajungă mari personalități ale muzicii culte românești, dar și în avocatură. Inclusiv urmași ai acestora pe linii directe. Este poate singura mare personalitate muzicală din România care mai este în viață, un compendiu viu al muzicii culte moderne românești. O oglindă a istoriei muzicale autohtone, martoră aproape opt decenii a tot ce s-a petrecut pe scenele românești, în viața filarmonicilor din țară, în lumea marilor maeștri, fie instrumentiști, virtuozi de geniu ai vioarei ori ai pianului, soliști ai operei și muzicii corale și dirijori cu faimă mondială.

De la 11 ani, cursuri la conac

Florica Avramescu a urmat, începând cu vârsta de 11 ani, cursurile școlii „Ioan Oteteleșanu” din comuna Măgurele, într-un conac care există și în prezent, din incinta Institutului de Fizică Atomică. Un loc superb, unde foarte tânăra elevă a studiat vreme de opt ani, un loc descris atât de viu de Florica Avramescu, de parcă nu ar fi trecut, iată, 85 de ani de când a pășit pentru prima oară, unde, în mijlocul unui întins parc cu trandafiri înfloriți mai tot timpul anului, exista o fântână cu bazin de piatră albă, în a cărei apă înotau peștișori roșii și aurii.

Dirijoare pentru prima oară în fața Guvernului Petru Groza, în 1951

Florica Avramescu a urcat pentru prima oară pe scenă ca dirijoare a unui mare concert în 1951, pe când avea abia 25 de ani. Primul auditoriu a fost constituit din, printre alții, membri ai Guvernului Petru Groza. A urcat pe scenă și a dirijat grație marelui dirijor român de origini evreiești, Sergiu Comissiona. Care, deși avea atunci numai 23 de ani, era deja o somitate a muzicii clasice.

Viața unei muziciene care i-a cunoscut pe George Enescu și Sergiu Comissiona
Florica Avramescu, prima femeie dirijor din România

„Maestrul care m-a influențat cel mai mult în cariera mea”

Ceea ce mă leagă cel mai mult de Festivalul „George Enescu„, își începe marea muziciană povestea, căci tot sunt, iată, zilele festivalului, la care, din păcate, nu mai pot să merg pentru că mă deplasez greu și nu mai suport frigul plus că mai e și această situație medicală în lume, este marele dirijor Sergiu Comissiona. Care a fost prietenul meu și coleg, dar mai tânăr decât mine cu doi ani, și a fost, totodată, cel mai important maestru din activitatea mea de muzician. Pe Sergiu l-am cunoscut în 1950. În 1951, aveam 25 de ani, m-a propus pentru prima oară să urc pe scenă ca dirijoare. A fost o festivitate mare  la care a asistat Guvernul de pe vremea aceea (Guvernul Petru Groza, n.r.). Sergiu a dirijat jumătate din concert și jumătate mi-a cedat-o mie, anunțând: „Astăzi, partea a doua a concertului va fi dirijată de doamna Florica Avramescu, care debutează ca prima femeie dirijor din România”.

Florica Avramescu era deja căsătorită cu Roger Avramescu, muzician și el, de origine evreiască, solist de operă la Rapsodia Română, mai apoi, în corul Templului Coral din București. Alături de care a stat o viață, până când acesta a murit, în urma unui infarct, în 1997.

Prietenă o viață întreagă cu Sergiu Comissiona

Florica Avramescu a fost dirijor adjunct la Rapsodia Română, unde Sergiu Comissiona era principal, și în paralele urma și cursurile Conservatorului.

Jumătate din zi repetam la Rapsodia Română, jumătate mergeam la cursuri, evocă marea dirijoare.

Își amintește, după ce a urcat pe scenă în fața primului ministru de atunci, Petru Groza, de momentul în care, tot în 1951, a plecat la Berlin unde a participat la un mare Festival Mondial al Tineretului de muzică corală, unde a cucerit premiul I. După festivitatea de premiere a fost chemată în fața juriului, al cărui președinte era însuși marele dirijor și violonist ruso-american Nikolai Sokolov.

Atunci, Sokolov mi-a strâns mâna, m-a felicitat, m-a luat în brațe și m-a sărutat pe frunte. A fost o mare onoare pentru mine. Atunci mi-a dat seama că voi însemna ceva în muzica cultă românească.

În același interval, se afla la Berlin și Sergiu Comissiona, care avea alte angajamente, dirijând mai multe concerte cu prim soliști faimoși din toată lumea. Dar Florica Avramescu, Mami, după cum îi spun toți apropiații, își continuă călătoria prin timp.

Doi ani mai târziu, în 1953, o altă ediție a festivalului, de aceeași valoare, la care eu am câștigat din nou premiul I, s-a ținut chiar la București. Am dirijat iarăși împreună, adică fiecare cu concerte lui, eu în concurs, la categoria corale, iar el cu orchestra simfonică a rapsodiei Române.

Din când în când, Florica Avramescu pare să lupte cu amintirile, cu toată istoria trecută, o istorie cum puținilor le este dat să trăiască într-o lume, într-o sferă de înaltă spiritualitate, în care tot ce este mai frumos, mai creativ și mai înălțător în sufletul și mintea omenească, își dau întâlnire geniile, marii virtuozi, oameni care au acces la forme de expresie spirituală copleșitoare, ce par a ține, fără îndoială, speranța omenirii de a evolua continuu, prin bine și frumos.

Șase decenii de corespondență

Cu Sergiu am ținut legătura toată viața. Fie că era în țară, fie când el era, mai tot timpul, plecat să concerteze ori să conducă filarmonici în toată lumea. Cred că a condus aproape 50 de filarmonici, inclusiv marea Filarmonică din Tokyo. Dar numele lui este legat mai ales de Filarmonica din Oklahoma, America, unde a fost director ani și ani, până s-a hotărât să emigreze definitiv în Israel. Peste ani, când m-am mutat și eu în Israel, în Haifa mai întâi, apoi la Tel Aviv, ne-am regăsit. Când nu eram în același oraș, în aceeași țară, corespondam. Cu Sergiu Comissiona am corespondat, și păstrez și acum sutele de scrisori, vreme de peste 60 de ani. Până într-o zi din primăvara anului 2005. Era 6 martie, dimineața, când am primit un telefon. Era Renne, o prietenă comună, care mă suna din New York. Sergiu avea un apartament în Manhattan, chiar lângă Central Park, pe strada 79. Și atunci Renne mi-a spus: „Dragă Florica, Sergiu a murit”. Vestea a căzut ca un trăsnet. Nu-mi venea să cred. Cu doar câteva săptămâni în urmă fusesem la un concert de-al lui la Ierusalim.

Și Mami scoate, dintr-un teanc de agende și caiete, pe care și le pregătise special pentru interviul cu reporterul impact.ro, de pe măsuța de lângă fotoliul în care stătea, un mic carnețel cu coperte înflorate.

Uite, aici mi-am notat primele impresii din acea dimineață, după ce am primit năucitoarea veste.

Apoi, cu o voce tremurândă, cu mari emoții și lacrimi curgându-i în voie pe obraji, ca niște mărgăritare, ca niște note cristaline dintr-o sonată a lui Frederic Chopin, Florica Avramescu a început să citească ce scrisese. Despre prietenul său de-o viață, care abia se stinsese în somn, în apartamentul său newyorkez, ucis de un asasin tăcut venit pe neștiute din noapte. Infarctul.

Viața unei muziciene care i-a cunoscut pe George Enescu și Sergiu Comissiona
Caietul cu amintiri al fostei dirijoare

A asistat la concertul de rămas bun al lui George Enescu

Era în anul al treilea de studenție. Se anunțase, toată lumea muzicală știa, marele George Enescu, cea mai mare valoare, cea mai mare personalitate a muzicii culte din România, din toate timpurile, urma să susțină un concert de rămas bun adresat țării sale. Marele maestru se stabilise deja, din 1949, la Paris. Pentru că Ateneul Român era în renovare, toate concertele simfonice, festivalurile de muzică clasică se țineau în Sala Patria, cinematograf și sală de spectacole, într-o clădire emblematică pentru acea vreme, proiectată și construită de o echipă de arhitecți și ingineri constructori condusă de Mihai Creangă, însuși nepotul scriitorului Ion Creangă. Sala Patria, cu o capacitate mai mică decât Ateneul, cu puțin peste o mie de locuri, se anunța plină până la refuz. La bursa neagră un bilet la acest ultim concert din România a lui Enescu ajunsese la cote exorbitante.

A tras din șapcă biletul norocos

Și Florica Avramescu își amintește și povestește reporterului impact.ro:

Ca să intri la concertul ăsta al lui George Enescu, concert care, îmi amintesc, era un concert rar, pe care îl cântau rar marii muzicieni, era vorba de Dublul Concert pentru vioară de Bach. Concert pentru vioară și orchestra. Cu două viori, vioara întâia, vioara a doua. Vioara întâia era desigur Enescu, iar vioara a doua, un alt mare muzician român, Theodor Rogalski, care mi-a fost și mie profesor. Mare profesor. Deci, cum am ajuns eu să merg, să intru la acest mare concert? Eu eram o tânără studentă la Conservator. Cu o zi înainte, profesorul Rogalski a venit în timpul orelor la Conservator, când noi studenții, vreo 40, eram așezați în bănci. Cursurile din ziua aceea se țineau la Sala Dalles. Profesorul Rogalski primise două bilete, dar el nu avea în familie decât o persoană, așa că a adus celălalt bilet pe care i l-a dat maestrului Ion Dumitrescu, care era un profesor foarte tânăr, dar un muzician și om excepțional. Mai târziu avea să ajungă președintele Uniunii Compozitorilor din România. Rogalski i-a spus atunci lui Ion Dumitrescu „Dă dumneata acest bilet cui crezi că merită, din clasa asta”, Și a plecat. Atunci, profesorul, cu biletul în mână, după ce s-a gândit câteva momente, s-a uitat la noi și a zis: „Dragii mei copii, trebuie să hotărască Dumnezeu, eu nu pot să hotărăsc cine să primească acest bilet”. Și atunci s-au făcut mai multe bilețele. Pe unul singur maestrul scrisese „DA”. După ce au fost gata, profesorul le-a pus în șapca unui student și a trecut cu ea printre noi și fiecare luam un bilet. Ne-a zis să le desfacem doar după ce se împart toate și dă el semnalul. Și așa a făcut. Eu l-am desfăcut pe al meu și era chiar biletul câștigător. Mi-a stat inima în loc de emoție. Toți tăceam. Și eu nu scoteam niciun cuvânt. Maestrul a zis că cine are biletul să se ridice în picioare. Nimeni nu se ridica de pe scaun. Nici eu. Mă gândeam, Doamne, chiar ăsta o fi biletul? N-o fi vreo greșeală? M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta. Toți stăteau înlemniți jos, în bănci. Și atunci am zis cu emoție, cu glas mic, Domnule profesor eu am biletul cu „DA”. Atunci maestrul Ion Dumitrescu a venit la mine, m-a pupat pe frunte, căci s-a bucurat și el, și m-a luat de mână și m-a dus până la catedră. Și le-a zis tuturor: „Uitați-vă, măi băieți, la fata asta a noastră! Ea este nu numai o studentă excepțională, dar și Dumnezeu ține cu ea! Așa că aplaudați-o!”.

Ziua pe care nu o poate uita

În timp ce povestește despre acest emoționant moment, Florica Avramescu, Mami, râde cu glas cristalin și lasă câteva lacrimi de bucurie să-i curgă pe obraji. Așa, peste timp, ca în acea zi pe care, iată, nu o poate uita nici după mai bine de 70 de ani. Ziua în care a avut șansa și privilegiul de a asista la un concert al marelui George Enescu. Concertul în care acesta și-a luat rămas bun de la România. Ce spune Florica Avramescu, marea dirijoare, despre acest concert al lui Enescu?

A fost divin nu pot descrie în cuvinte. Doamne, cum se auzea vioara lui Enescu. Omul acesta a fost un geniu al muzicii, un virtuoz cum puțini au fost pe acest Pământ.

Viața unei muziciene care i-a cunoscut pe George Enescu și Sergiu Comissiona
Fosta dirijoare, ajunsă astăzi la 97 de ani

Un ulcer grav a îndepărtat-o de scenă

Florica Avramescu a dirijat pe scenele românești și est-europene vreme de 14 ani. La un moment dat stresul, activitatea artistică intensă, dăruirea până la sacrificiu, toată munca depusă în slujba acestei misiuni spirituale, har de la Dumnezeu, au doborât-o. Mami a făcut un ulcer grav.

Într-o noapte, evocă dirijoarea, am simțiti niște dureri cumplite la stomac. Am făcut hemoragie internă și am fost dusă de urgență la spital. Făcusem ulcer perforat. Puțină lume știe că în această activitate, extrem de stresantă, mai ales când te dedici cu totul, printre cei mai afectați sunt nervii stomacului. Am stat internată trei luni de zile ca să fiu salvată.

Și Mami a scăpat. A mai stat în recuperare încă șase luni, după care medicii care au tratat-o i-au interzis cu desăvârșire să mai dirijeze, să mai urce pe scenă.

De la dirijat, la catedră

A fost nevoită, renunțând la scenă, la dirijat, să se îndrepte spre pedagogie. A depus o cerere la Inspectoratul de Învățământ din București. Și povestește:

Când am intrat în biroul Inspectorului general, un om cunoscut pentru severitatea sa, acesta s-a ridicat de la birou, a venit și mi-a strâns mâna spunându-mi „Doamnă, este o mare onoare pentru noi să avem ca oaspete o asemenea personalitate ca Dumneavoastră. Din nefericire trebuie să vă spun că în acest moment nu avem niciun post vacant de profesor”.

Dar după patru luni a fost chemată din nou. I se găsise un post liber.

Am primit un post de profesoară de muzică într- localitate micuță din afara Bucureștiului. Căci în Capitală nu era niciun loc liber. Acum văd că este oraș mare, chiar municipiu, din câte am aflat. Am fost repartizată la o școală din Voluntari.

Se întâmpla în anii ’50. Inițial trebuia să fie repartizată la Liceul „Mihai Viteazu”, din București. Acolo unde învățase o scurtă perioadă.

Culmea, ține să spună reporterului impact.ro, în acea instituție mi-a fost, la un moment dat, profesor chiar Nicu, fratele meu mai mic decât mine cu câțiva ani.

Acel „Nicu”, trebuie să precizăm, în această inedită încrengătură familială, nefiind altul decât cel care, ani mai târziu, avea să fie timp de 20 de ani directorul, deosebit de iubit și stimat, al Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”, din București. Mai apoi ajungând să fie titularizat șef al catedrei de Pedagogie Muzicală din cadrul Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Calitate în care avea să o aibă ca studentă, iarăși un aspect inedit, care sporește bogăția biografică a acestei familii de excepție, pe nepoata celor doi, Raluca Niculescu-Gorpin. Nepoată a sa, a profesorului Niculescu, și a apreciatei sale surori, dirijoare. Și fiică a marelui maestru avocat, frate al celor doi, Mihail Niculescu-Gorpin.

Forță pentru un nou început

După ce a ieșit la pensie, după ce s-a retras din viața muzicală activă, timp în care a fost distinsă cu premii și recunoașteri oficiale a întregii sale contribuții la prestigiul muzicii clasice românești, Florica Avramescu, atunci când toată lumea ar fi spus că s-a retras în liniște, în propriul său turn de fildeș, în împăcarea și mulțumirea interioară date de o viață plină, închinată cu dăruire, muzicii, a avut puterea, curajul și forța, de care numai o ființă înzestrată cu o înaltă spiritualitate și energie creativă poate da dovadă, să înceapă o viață complet nouă. La 72 de ani, vârstă la care cei mai mulți oameni, ajunși la senectute, se gândesc la conservare și se retrag într-o lume proprie care să le asigure cât de cât o viață la adăpost de orice factor care i-ar putea pune în cel mai mic pericol, Florica Avramescu, prima femeie dirjor din România, femeia care a uimit marii artiști ai muzicii clasice românești, a pornit spre alte zări. A plecat din România în căutarea unui orizont nou. S-a întâmplat după ce soțul ei iubit, partenerul ei de o viață, solistul de operă Roger Avramescu s-a stins. Era în 1997.

Noul tărâm al Făgăduinței. Israel

Lăsând în urmă o viață, o istorie la care, chiar și în mod specific vorbind, puțini din cei care o iau pe calea muzicii, chiar și la cel mai înalt nivel, prin absolvirea Conservatorului de Muzică, pot spera, Florica Avramescu s-a avântat în necunoscut. Nu mai fusese în Israel până atunci. După o perioadă de acomodare pe care a petrecut-o acolo cu sprijinul necondiționat și acordat din plin de o bună prietenă, Nona, care îi era și vecină, pe bulevardul Nicolae Bălcescu unde locuia în plin centrul Bucureștiului, Mami s-a acomodat rapid. După puțini ani de ședere a cunoscut un om minunat, Victor, alături de care a împărțit, mai apoi, ani frumoși de căsnicie tomnatică, împlinită printr-o ceremonie demnă de un film romantic premiat cu Oscar, la Larnaca, în Cipru. Victor, un om care a străbătut un veac, contabil decenii la o mare companie farmaceutică din Elveția, călător prin lume și cameraman amator împătimit, autor de documentare turistice, unul din cei puțini de pe acest pământ care a străbătut în timp faze ale istoriei pe care puțini au șansa și bucuria de a le trăi. La 97 de ani, în 2010, acest om a plecat în acea lume în care toți cei cu suflet bun ajung la un moment dat.

Arta și iubirea împreună, calea de urmat

Florica Avramescu, acum? S-a întors în România în urmă cu șase ani. În februarie 2022 va împlini 97 de ani. Un secol, aproape. Locuiește într-un apartament frumos, de la ferestrele căruia, într-o panoramă vastă, poate vedea zilnic Catedrala Mântuirii Neamului și Mitropolia. Nimic fără Dumnezeu, ar putea fi scris undeva, oriunde, printre aceste toate rânduri. Această poveste poate fi o pildă. Poate fi un exemplu pentru oricine care își pune întrebări despre sensul vieții, despre ceea ce contează într-o viață de om. Și reporterul impact.ro, martor și receptor al unor stări unice date de acest interviu, de interacțiunea cu o personalitate artistică uriașă, poate afirma că iubirea, dragostea de frumos, credința și speranța în binele care susțin omenirea, toate prin ceea ce dăruiește sufletului arta, sunt Calea de urmat.



Source link

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *